Interviu cu Dumitru Gorzo
Atenţie! Articolele de mai jos conţin informaţii şi imagini care pot părea şocante pentru persoanele pudice. Dacă vrei să vezi, ai să vezi!
===============
În acelaşi grupaj, mai puteţi citi:
Articol principal: Sânge, fecale, urină şi spermă în artă
Alte articole: Pictură fără inhibiţii, Filmele controversate au ajuns şi în România, Interviu cu Dumitru Gorzo, Arta contemporană şochează fără a impresiona
===============
Publicul român e deschis oricărui tip de artă
Dumitru Gorzo, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai controversaţi artişti din România, vorbeşte despre arta făcută cu ajutorul lichidelor provenite din corpul uman. Deşi nu a expus astfel de opere, el crede că lucrul cu astfel de mijloace îndrăzneţe e binevenit şi poate să reprezinte o metaforă.
Ce crezi despre tipurile de artă dusă la extrem, de genul “fecal art”-ului?
Eu nici nu aş numi-o artă dusă la extrem. Unii i-ar zice experimentalism, alţii i-ar spune inventivitate. Şi nu aş numi-o “fecal art”. Fiecare, după chef, zice că face ce vrea. Nu cred că există “fecal art”, aşa cum nu există “noroi art”. Cred că această căutare e apanajul artei şi atât. Nu e un fenomen, căci bănuiesc că şi ăia vechi au mai făcut experimente, dar istoria nu se ocupă întotdeauna de lucruri de astea.
Eşti de acord cu ideea că “totul în artă e permis”, chiar dacă e vorba de folosirea lichidelor corporale?
E ca-n amor. În atelier totul e permis… atâta timp cât lucrurile sunt limitate la voinţa unui individ, sau se limitează la voinţa persoanelor care participă la creaţie între pereţii camerei. Există un moment în care, chiar şi-n cazul expunerii, totul este permis. Dar cu o condiţie: ca privitorul să fie avizat, să ştie cu ce are de-a face.
Nu e comunismul de vină
Artă creată cu ajutorul lichidelor umane se făcea, în alte ţări, cu zeci de ani în urmă. La noi de ce nu s-a făcut? Este comunismul de vină?
Nu că nu permitea comunismul, probabil nu ţi-ar fi făcut nimeni nimic, dar e nevoie de un anumit tip de conjunctură şi de un anume tip de om ca să faci lucruri de astea. Nu s-au expus în comunism, dar sunt convins că între pereţii atelierului s-au făcut toate experimentele posibile. Cu spermă probabil că s-a cam lucrat. Şi nu putem să ştim dacă nu cumva, pe sub straturile de culoare, nu e şi puţină informaţie genetică.
Crezi că ar fi bine să se facă şi la noi astfel de lucrări experimentale?
Cred că sunt un câştig, sunt ok, sunt o deschidere pentru moment. Nu înseamnă că aşa trebuie făcut neapărat, numai că sunt puncte care trebuie atinse. Pentru că a lucra cu materii care vin din noi… face parte sau poate să facă parte din sfera de interes a cuiva. Te poţi astfel duce în zone interesante, într-un punct căruia i-am putea spune metaforă.
“Românul are o problemă legată de informaţie”
În ultima vreme, au fost expuse şi în România lucrări controversate, precum Spermcube-ul lui Philippe Meste. Ţi se pare publicul de la noi destul de deschis la aşa ceva?
Publicul român e aproape de ceea ce numesc eu “relaxare”. E destul de mult relaxat, destul de mult public care se scandalizează ca peste tot, numai că, în continuare, românul are o problemă legată de informaţie, nici n-o să-i spun educaţie, ci informaţie.
Care e diferenţa dintre publicul nostru şi cel din afară?
În toate muzeele mari, chiar dacă e vorba de expoziţii care uneori stârnesc controverse, vezi deseori clase de copii, de genul “clasa a 2-a”, “a 3-a”, cu o duduie după ei, un domn care le explică, cumva pe înţelesul lor, fără a vulgariza, despre ce e vorba. Sunt chestiuni care ţin de metaforă. Chestii contextuale, care trebuiesc înţelese pentru a încadra un anume tip de operă de artă. Treaba asta nu s-a întâmplat în România şi nu se întâmplă în continuare.
Pentru lipsa de informaţie faţă de acest gen de artă e de vină individul din public, sau trebuie blamat sistemul educaţional prea puţin deschis la asemenea idei?
Nu ştiu în ce măsură profesorii de la arte, spre exemplu, sunt dispuşi să vorbească, altfel decât strâmbând din nas, despre partea asta din artă. Este o artă puţin mai… mă rog… puţin mai îndrăzneaţă. Departe de a crede că-n academii sau facultăţi trebuie să existe numai profesori revoluţionari şi foarte conectaţi la ce se întâmplă. Dar cred că trebuie să existe şi de ăştia. Or la noi există cam puţini. Ar trebui să fie un echilibru.
Gorzo a avut prima expoziţie porno din România
Ai cochetat cu acest gen de artă?
Am făcut nişte experimente, dar nu asta m-a interesat. Formal, ca modalitate de expresie, am cochetat o vreme cu zona asta care stârneşte controverse şi uneori scandal. Dar nu la nivelul ăsta. Nu m-a interesat. Am propriile mele experienţe, pe care le ţin pentru mine, care nu sunt pentru public. Nu lucrez încă în direcţia asta, nu dezvolt nimic, am rămas la nivelul formei, expresiei, mesajului, dar care transmite efectiv prin mijloacele plastice consacrate. Adică pictură, sculptură, culoare fără - neapărat - adaosuri faţă de care unii s-ar putea simţi jigniţi.
Nu ai lucrat cu astfel de mijloace pentru a nu jigni o anumită parte a publicului?
Nu, nu ca să-i menajez pe aceşti indivizi, ci pur şi simplu… uneori îţi pui nişte limite. E bine să decizi până în ce loc să te dezvolţi într-un anumit moment.
Care-i cea mai îndrăzneaţă lucrare pe care ai făcut-o cunoscută publicului?
Poate “Femeie cu pulă pe verde”. Dar a mai fost un proiect erotic, unii i-au spus porno, o expoziţie cu pictură hai să-i zicem porno, prima de acest fel în ţară, la Galeria Appolo, la începutul lui 2004. Acolo reacţiile au fost dintre cele mai interesante…
===============
În acelaşi grupaj, mai puteţi citi:
Articol principal: Sânge, fecale, urină şi spermă în artă
Alte articole: Pictură fără inhibiţii, Filmele controversate au ajuns şi în România, Interviu cu Dumitru Gorzo, Arta contemporană şochează fără a impresiona
===============
Leave a Reply