Blanarul - ucenic din datorie
Stiam mai demult ca, undeva pe stradutele intortocheate de pe Lipscani, este si o blanarie-cojocarie. Cum gheretele cu mesteri artizani au disparut ca dupa o miscare de bagheta iscusita, am ajuns de pe Lipscani pe Calea Mosilor pentru a sta de vorba cu ultimul blanar-cojocar din zona. Pe Lipscani, nici urma de un astfel de atelier…
=====================================================================================
Din acelasi grupaj, mai puteti citi:
Meseriile de Bucuresti au fugit de pe Lipscani - articol principal
Alte articole: Palarier cu amintiri nespuse, Omul care asculta lemnul, Despre vechile meserii la viitor, Mercurial de vechi meserii, Vechile meserii in imagini - galerie foto
====================================================================================
Blanar la dorinta parintilor
Gheorghe Mitracu are putin peste 60 de ani si este blanar-cojocar din tata in fiu. “Sunt a treia generatie de blanari. Parintii mi-au fost blanari, bunicul la fel,” imi explica acesta inca din primele cuvinte. Numele firmei sta dovada: Asociatia Familiala “Gheorghe Mitracu”.
“Este mostenire de familie. Nu stiu cat mi-am dorit asta si cat a fost obligatie fata de parintii mei,” spune domnul Mitracu. A intrat in atelier ca ucenic prima oara la varsta de 10 ani. Lucra pe atunci si tatal sau, dar si bunicul, care era inca in forta. A ramas in atelierul de blanarie-cojocarie pana la 17 ani. In tot acest timp, a furat tainele meseriei, dar a continuat in paralel si scoala. Ajuns aproape de varsta majoratului, s-a rupt pentru un timp de blanarie si a inceput “o munca serioasa,” cum spune el. Batranul solid si rosu in obraji spune ca nu si-a dorit sa faca numai meseria de blanar. Din acest motiv, a si renuntat sa o mai practice, orientandu-se catre o alta ocupatie. Nu a vrut insa sa ne dezvaluie care.
De gura parintilor, dar si pentru ca era pacat sa lase sa moara o meserie, s-a intors la atelier. Dupa revolutia din 1989, el este cel care a preluat atelierul, iar acum blanaria a ramas numai pe mainile lui; bunicul a murit acum mult timp, iar, dupa revolutie, si parintii. Singurul ucenic ramas este fiul sau; probabil tot ca datorie de familie.
Blanarii de ieri, blanarul de azi
In zilele cand pe Lipscani mesterii se intreceau in pricepere, cojocarii erau uniti; se intalneau duminica in oras, ieseau la plimbari impreuna. Cu toate acestea, invidia si concurenta ii opreau sa fie prieteni la catarama. In Bucurestiul lui 2008, nici nu se poate pune problema de relatii intre blanari. “Pai cu cine sa fiu prieten daca eu sunt singurul ramas pe aici in zona, iar in restul Bucurestiului nu stiu sa mai fie mai mult de 4-5?!,” se intreaba cu amaraciune nea Mitracu.
Clientii sunt si ei altii azi. “Ce va spun, va spun din povestiri, din auzite de pe la tata, ca de cand sunt eu in atelier n-au mai venit personalitati,” declara blanarul. Pe vremuri, au trecut pe la blanarie si Irina Loghin, si Mirabela Dauer, si altii. Acum nu vin decat oameni de rand. “Uite, acum ii repar o haina unei vecine; e pensionara si m-a rugat sa ii intaresc cusaturile la haina asta,” imi arata nea Mitracu.
Atelierul - muzeu al ustensilelor de lucru
De cand treci pragul blanariei, clopotelul asezat deasupra usii de la intrare suna scurt si vesel parca pentru a te anunta ca treci intr-o alta perioada. In atelierul format din doua incaperi, este un miros placut de vechi, de haine dintr-o alta epoca; nici vorba de iz greu de naftalina sau de mucegai. In prima camera, cea de la strada, este o masa de lucru, iar pe pereti sunt prinse panoplii de lemn cu agatatori pentru multele caciuli si pentru bucati de blana. Asezate ordonat pe o bara prinsa tocmai sus in tavan, stau incolonate veste si cojoace cu blanita la maneci si la guler. Intr-un colt al incaperii, o masina de cusut veche si niste forme cilindrice sau sferice din lemn care servesc drept tipar pentru viitoarele caciuli care ies din mana mesterului.
In cea de-a doua camera, mult mai putine lucruri. O alta masina de cusut, o plasa cu numele unei firme de pantofi agatata de perete, in care se afla pranzul lui nea Mitracu, si un radio- casetofon vechi de la care se aude o melodie disco de prin anii ’90. Probabil ca atunci cand ultima masina de cusut se va strica, Gheorghe Mitracu isi va inchide pravalia. “Nu am bani sa cumpar masini noi, iar pe cele vechi, o data stricate, nu le mai pot repara ca nu se mai gasesc piese. Si asta-iarna am aruncat una ca n-am avut ce face,” spune cu tristete blanarul.
Materialele din care confectioneaza cojoacele sau caciulile le ia acum de la magazine sau vin direct cu ele putinii clienti ramasi. “Sunt multe haine din imitatie de blana acum, mai ieftine. Cei fara posibilitati isi cumpara din alea, iar cei bogati le arunca si isi cumpara altele daca nu le mai plac sau daca se rup,” incearca Gheorghe Mitracu sa isi explice ca pentru sine lipsa succesului.
Clientii sunt tot mai putini, clopotelul de la intrare suna tot mai rar in atelierul lui nea Mitracu, iar vremea de dincolo de vitrina nu il ajuta nici ea – Bucuresti, o vineri a lui 2008, 25 de grade.
=====================================================================================
Din acelasi grupaj, mai puteti citi:
Meseriile de Bucuresti au fugit de pe Lipscani - articol principal
Alte articole: Palarier cu amintiri nespuse, Omul care asculta lemnul, Despre vechile meserii la viitor, Mercurial de vechi meserii, Vechile meserii in imagini - galerie foto
====================================================================================
Leave a Reply