Palarier cu amintiri nespuse
Pe strada Sepcari din zona Lipscani, gasesti de toate: un chiosc cu produse de patiserie, un magazin de pantofi, unul de materiale textile, altul cu accesorii si lista poate continua. Pe Sepcari, nu mai gasesti insa atelierele care odata au dat numele acestei strazi - atelierele de palarii.
=====================================================================================
Din acelasi grupaj, mai puteti citi:
Meseriile de Bucuresti au fugit de pe Lipscani - articol principal
Alte articole: Blanarul - ucenic din datorie, Omul care asculta lemnul, Despre vechile meserii la viitor, Mercurial de vechi meserii, Vechile meserii in imagini - galerie foto
====================================================================================
Unul singur a mai ramas - atelierul lui nea Nicu Zdarca, “Palarii-sepci. Pentru femei, barbati, copii”, sta scris cu majuscule rosii pe o bucata lata de tabla alba atarnata deasupra vitrinei. Noi, cei din capitalism, ii spunem “banner”.
Am intrat in atelierul lui nea Nicu pregatita sa ascult povesti cu miros de Calea Victoriei si de micul Paris. In realitate, nu a fost asa. In camera foarte intunecata, nu m-a intampinat decat un client - un batran cu palton de primavara de un bej murdar, cu pantaloni de stofa subtire, prinsi la glezne cu ace de siguranta, semn ca isi lasase bicicleta pe undeva prin apropiere. “Vine imediat doamna ca el e putin plecat, “ imi spune scurt necunoscutul si striga apoi catre persoana care era in spatele rafturilor. Dupa cateva minute de asteptare, apare o batrana slaba, mignona, cu ochelari de vedere mari, care ii acopereau jumate din chipul foarte ridat. De sub sapca de tip Gavroche, ies cateva din suvitele carliontate de un blond platinat. Batrana, dar cocheta – pleoapele fardate cu grija, iar buzele subtiri acoperite de un roz aprins. “Luati loc si asteptati ca trebuie sa vina,” imi intrerupe imediat orice incercare de a ma prezenta sau de a-i spune ce vreau de la ei.
Atelier incremenit de vreme, palarii prafuite in asteptarea unui client
Dispare iar in spatele rafturilor. Asa ca n-am de ales si iau loc pe un scaun pe care noi l-am numi astazi ergonomic. De fapt, un scaun vechi, din pal jupuit la margini care se roteste si scartaie subtire daca te misti prea mult. Atelierul lui nea Nicu e la strada; in vitrina, stau atarnate palarii de toate felurile, iar printre ele sunt asezate ghivece cu flori. Din incaperea destul de inalta, clientul nu poate vedea decat partea din fata, pana la tejghea: rafturi vechi, din lemn imbatranit, inalte, ticsite cu palarii sau sepci facute in serie. Si o masa, masa la care stau in asteptarea palarielului vestit. – mica, acoperita cu un geam sub care sunt asezate unele sub altele articole despre cel cunoscut in “urbe” ca fiind ultimul palarier al Bucurescilor. Pe masa, sta sprijinita o oglinda cu rama aurie; multe muste si-au gasit sfarsitul pe oglinda asta – semnele nesterse stau marturie!
Trag cu ochiul printre crapaturile dintre rafturi pentru a vedea dincolo de tejghea; nu zaresc decat o masina de cusut si pe doamna palarierului care se plimba dintr-o parte in alta. Au trecut mai bine 15 minute de cand sunt aici, dar nici urma de personajul principal. Miros de vechi si de aer inchis. Asteptare apasatoare.
Neintelegeri cu putinii clienti
Batranul client pe care l-am gasit cand am intrat in atelier nu a plecat nici el. Satul sa mai astepte, strangand nervos in pumn un bon de casa, o striga pana la urma pe batrana sa vina din spate.
“Eu ma duc cu bonul asta la femeie si la televiziune. Sa vada toti ce mester e palarierul tau,” striga iritat, fluturand bonul in mana mai victorios decat Catavencu si scrisoarea lui pierduta. Clientul e nemultumit ca nea Nicu i-a promis ca ii va face o palarie, dar acum, cand a venit sa o ridice, descopera ca palarierul Lipscanului nici macar nu s-a apucat de ea. Doamnei Zdarca nu pare sa ii pese prea tare; sustine ca sotul ei i-a spus ca nu are inca material din care sa ii faca. “Ce barbat esti tu daca ii duci bonul femeii?!,” ii striga femeia din spate in timp ce singurul client paraseste nervos atelierul.
Un palarier cu sapca, neprietenos si foarte grabit
Dupa vreo doua sferturi academice taiate pe muchie, apare in sfarsit personajul lipsa al povestii – nea Nicu Zdarca, ultimul palarier al Lipscaniului. Un batran mic de inaltime, dar inca in forta, care nu isi arata nicidecum cei 80 de ani. Dupa ce sotia ii spune pe scurt ca iar a venit “ala” sa faca scandal (clientul nemultumit), mesterul se uita intrebator spre mine pe sub cozorocul specii din stofa subtire. Parca a luat foc cand a aflat ca vreau sa spun mai departe povestea vechilor meserii de Bucuresti.
“Nici sa n-aud. Sunt ocupat! N-am vreme de-astea,” rosteste iritat si ridica bratul drept in semn de nemultumire. Pleaca in spatele rafturilor, dar se intoarce dupa cateva secunde sa verifice daca a reusit sa ma faca sa plec. “N-auzi ca nu vreau. Dupa Paste, poate, dar…,” adauga si mai nervos.
Despre nea Nicu, din ziare
Nea Nicu nu a vrut sa isi spuna povestea si a tinut sa imi arate cat de iritat este ca am indraznit numai sa ii cer asta. Despre el, am aflat mai multe din reviste. Venit dintr-un sat din Gorj dupa ce a terminat sapte clase, s-a mutat la Bucuresti la un unchi, undeva pe Grivitei. In curtea casei, era un atelier de palarii unde a si ramas ucenic timp de patru ani. A lucrat apoi intr-un alt atelier, in zona Palatului Telefoanelor, dar dupa stagiul militar, a intrat instalator electric la Casa Scanteii. Comunistii i-au dat insa vechea meserie inapoi atunci cand i-au propus sa gestioneze trei ateliere de palarii in zona Unirii. Veneau pe atunci la el maestrul Birlic, Radu Beligan, dar si insusi Dej trimitea subalterni pentru a-i da comanda. “A fost perioada cand locul palariilor a fost luat de sepci – sepcile comunistilor,” spune nea Nicu intr-un interviu.
Acum, cel mai mult lucreaza pentru pensionari – ca cel pe care si eu l-am intalnit - care mai vin sa dea un ban pe cate o palarie, dar si pentru recuzita spectacolelor de teatru.
La plecare, in loc de “la revedere”, l-am auzit pe nea Nicu bombanind printre dinti “m-am saturat de atatea povesti!”, rostite aproape cu tot atata incrancenare cu care spunea intr-un articol despre el ca, intr-o zi va inchide pravalia, “va da foc si termina cu tot”.
=====================================================================================
Din acelasi grupaj, mai puteti citi:
Meseriile de Bucuresti au fugit de pe Lipscani - articol principal
Alte articole: Blanarul - ucenic din datorie, Omul care asculta lemnul, Despre vechile meserii la viitor, Mercurial de vechi meserii, Vechile meserii in imagini - galerie foto
====================================================================================
Leave a Reply