Batranul care asteapta
Plimbandu-te prin Bucuresti, te intalnesti zilnic cu tot felul de cersetori. Exista cei care te urmaresc si iti cer bani insistent, cei care te roaga sau rostesc rugaciuni la metrou, cei care incearca sa te intimideze, apropiindu-se de tine si impingandu-ti o revista gratuita. Mi s-a intamplat in metrou ca o fetita sa se aseze in genunchi si sa isi indrepte buzele catre pantofii mei. Pe langa acesti oameni, exista si batrani care nu cer si nici nu-ti cauta privirea doar, doar ochii rugatori lor te vor convinge sa le dai ceva.
Printre acesti oameni, mai bine zis in afara lor, exista, pe o banca in Dristor, un batran care asteapta. Recunosc ca am ajuns sa stau de vorba cu el dupa ce am citit un articol de mai demult din “Dilema Veche”. Cand am coborat la statia de metrou, nu stiam incotro s-o apuc. Cel care a scris despre batran nu a lasat nici un indiciu despre cum a ajuns la el. In Dristor, nimeni nu stia despre ce batran vorbesc. M-au trimis la tot felul de dubiosi si fiecare isi da dadea cu parerea ca ar putea fi Nea Costica din fata de la Alimentara sau Nea Gica de nu-stiu-unde. Dupa vreo ora de hoinarit, am vrut sa plec, sa las povestea asta sa doarma. M-am intors, insa, de la metrou si am intrat intr-o florarie. Dupa ce ma lovisem de privirile intortocheate ale tuturor celor pe care ii intrebasem de batran, cineva din florarie stia. In viziunea mea stramta, cersetorii erau oamenii care accepta orice binevoiesti sa le dai si nu au pretentii.
L-am vazut de la departare. Statea linistit cu mainile incrucisate peste o patura verde care-i acoperea picioarele. Am intrat intr-un supermarket si i-am luat ceva, gandindu-ma ca ma va accepta mai usor asa. Stiu, din nou o viziune stramba. Mergeam incet catre batranul care avea capul plecat, cu barbia stransa in piept si ma concentram sa-mi vina in minte primul lucru pe care ar fi trebuit sa i-l spun. Asa de tare ma rupsesem de trotoarul pe care mergeam, ca am dat peste un nene, cersetor, care incerca sa-mi vanda o orhidee ofilita cu 100 de mii vechi. Domnul cu orhideea s-a dovedit a nu fi din alta poveste, pentru ca datorita lui, ochii batranului m-au fixat si am putut sa ma asez langa el, pe banca, fara sa-i cer voie, si sa ma prezint. Mi-a multumit pentru ce-i dusesem si si-a asezat pachetul in brate. Nu a fost bucurie pe fata lui, mai mult un soi de intelegere si multumire scurta.
La inceput m-a privit mic si se stransese in sine. L-am intrebat daca poate sa-mi spuna numele lui si am primit, in schimb, un “Nu!” scurt si apasat, rostit, totusi fara rautate. Am crezut ca batranul e senil, pentru ca parea ca nu intelege ce-l intreb si dadea din cap cand spre stanga cand spre dreapta. L-am intrebat daca a vorbit cu cineva de la “Dilema Veche”. Evident, el nu stia ce-i cu povestea cu Dilema, dar mi-a spus ca a venit un domn si ca a stat de vorba cu el. N-as vrea sa introduc in poveste citate, pentru ca vorbele personajului sunt niste fraze simple, evidente, omenesti, neinteresante prin continut. Totusi o sa o fac putin mai jos. Batranul meu de pe banca are, insa, un fel specific de a pronunta si de a povesti. Repeta “da, da”, rostit cu capul clatinat si “a” prelung dupa fiecare propozitie. De exemplu, mi-a spus ca a vorbit cu cineva de la ziar, care s-a purtat foarte frumos cu el, “da,da”. Aici ochii au inceput sa-i zambeasca. Batranelul meu nu ma mai tinea la distanta, dar numele tot nu mi l-a spus. A inceput o poveste mica (vorbea incet, rar si cu “da,da”-uri) despre vecinii de la bloc care il supara mereu. Au incercat sa-l dea afara din bloc, spune el, doar pentru ca sta pe banca din fata blocului de dimineata pana seara. “Dar eu nu cer nimic si nu fac rau nimanui!”. Cam asa ar suna o replica de-ale lui, rostita cu gura tremuranda si lacrimi in ochi. Am crezut ca o sa izbucneasca in plans, dar nu… ochii lui, de acum umezi, au ramas asa pana cand am plecat.
El nu intelege de ce nu-l lasa vecinii in pace. L-am intrebat daca are datorii la intretinere si mi-a spus ca are doi copii care ii platesc toate cheltuielile, dar ca nu-l viziteaza prea des. Aici a venit replica pe care o folosesc toti batranii care stiu ca au fost abandonati de cei dragi pe care i-au crescut: “Acum sunt la casele lor, au si ei copii, nu se mai ingrijesc de noi, batranii…” Cand vorbeste despre familie, “da,da”-urile dispar.
A facut o analogie destul de bizara intre lipsa de respect a oamenilor fata de ceilalti si faptul ca pana si regii Solomon si David s-au supus unei vointe mai mare decat ale lor. Nu am inteles la ce se refera, dar a fost suficient pentru a-mi da seama ca nu ortodox. Nu stiu daca ati observat, dar mie mi se pare ca ortodocsii nu amintesc de Biblie in discutii de zi cu zi, nici nu citeaza exact anumite versete. Incearca sa aproximeze “asa cum spunea si-n Biblie…”, dar si asa, rar. E adventist si, poate e o idee preconceputa, dar, pentru mine, el degaja lumina aceea a habotnicilor.
Omul de pe banca stacojie nu e un cersetor, un oarecare-cersetor. Are privirea de copil demn, si cand vorbeste, parca zambeste. Intreaga lui fata e luminoasa, chiar daca are pielea incretita si parca tot timpul i s-a scurs pe trup. Vorbeste cu vioiciune, ca un copil ce povesteste despre ceva care ii face placere. Ochii nu-si schimba forma, indiferent ce spune, si ochii de un albastru mereu umed privesc undeva peste mine.
Imi spunea ca a fost fotograf “la nunti”, cand a inceput sa tremure. L-am intrebat daca ii e frig si el, departe de batranetea lui, s-a apropiat putin de mine, de parca mi-ar fi facut o confidenta si mi-a spus, zambind in coltul gurii, ca are o sticla cu apa calda la picioare si apoi a chicotit mic. In aceeasi nuanta mi-a spus ca vine vara, dar ca iarna el merge la “bai, la Tusnad si face bai de lumina”, totul pe un ton copilaresc, aproape de confidentele pe care obisnuiam sa i le facem prietenului celui mai bun in pauze, in spatele gradinitei.
Nu reusesc sa transpun in cuvinte starea de bine pe care mi-a dat-o acest personaj bucurestean, care asteapta si priveste. Desi vorbea lent, nu rar, lent, si am facut mari eforturi sa-l inteleg (de asta inregistrarea are continut nul) si desi el a condus mai mult discutia si m-a creditat suficient cat sa-si schimbe “Nu!”-ul de la inceput in “Sarut mana, draga domnisoara! Sa fii binecuvantata!” de la sfarsit, simt ca povestea dintre aceste randuri e mai lunga decat cea din ele.
Apr 25th, 2008 at 1:08 pm
[…] continuarea pseudo-personajelor bucurestene: Regizorul cersetor, Batranul care asteapta, Doamna de pe strada cu piatra cubica, Nisipul din Vama Veche pe Batiste, Un fel de Negresa lui […]