Doamna si iile de pe strada cu alunecoasa piatra cubica
Deunazi am hotarat sa cutreier strazile din jurul strazii Lipscani si sa gasesc acolo ce-mi place mie mai mult si mai mult la Bucuresti. De unde am stiut ca acolo ar fi trebuit sa se afle ceva-ul, habar nu am. Oricum, tot mergand si mergand, la un colt de strada am intalnit un anticariat atipic. Toate lucrurile erau imprasitate, nimic nu era langa urmatorul lucru la care te-ar fi dus cu gandul imaginea primului lucru pe care il observasei. De exemplu, daca vezi o calimara in stativ si te asteptai ca stiloul vechi sa se gaseasca langa calimara, in locul special facut pentru el pe lemnul care tine stativul… stiloul se afla pe marginea unui tablou. Am iesit repede din anticariat, nu pentru ca nu l-as fi gasit fascinant, ca si pe omul gras, cu mustati negre, mari, cu vesta in dungi una alb-argintiu urmata de una rosu-caramiziu, ci pentru ca nu am gasit sigiliu, asa cum imi doream.
Am luat-o spre Lipscani, insa m-am oprit in fata urmatoarei usi, o usa din lemn negru, cu vopseaua putin scorojita si geamuri lungi, acoperite de ii (pluralul de la “ie”, zisa si “chişiţă” sau “spăcel”). Am intrat intr-o incapere mica, dar mica, mica de tot. In spatele unui birou acoperit de ii, puse una peste alta incat nu vedeam nimic decat daca ma ridicam pe varfuri, statea doamna pe care eu am numit-o “reconstituitoarea (cuvantul nu exista in DEX) de ii”. M-a vazut ca ma uitam fascinata la toate lucrurile din camera ticsita si m-a intrebat zambind daca vreau ceva. Inauntru mirosea a carte dulce de anticariat, daca stiti la ce ma refer.
Pentru ca pe vremea aceea nu-mi cautam, inca, personajele, am intrebat-o natural daca ea le face, acolo, la masina aia veche de pe timpuri. A strambat putin din nas si a zambit iarasi, descoperindu-si mai mult dintii din fata. Ia iile de la diferite persoane si “ea doar trage o cusatura dreapta. Nu-i mare lucru!” Ce-i drept, pe multe din ii, nu-mi vine sa le spun bluze, se vad petele galbene si multe au tesatura rarita sau broderia putin destramata. M-a mirat tare ca preturile erau in euro si in lei vechi; “reconstituitoarea” mi-a spus ca vin multi straini care cumpara ii si ca tocmai asta le place, ca au fost purtate, ca sunt autentice.
Acum doua saptamani m-am dus din nou. Am vrut sa vorbesc mai mult cu femeia care vindeca iile. Am vrut sa intru, dar inauntru era un domn batran si chel. Am asteptat sa iasa. Cand i-am explicat doamnei cine sunt, ca vreau sa vorbim putin despre ce face dumneaei, raspunsul a venit ca un turture in crestet: “Nu, sa nu faci poze!” Eu nu pomenisem nimic de poze, dar ea… Apoi mi-a zis ca astazi nu are chef si, in plus, “Uite ce mizerie e aici!” Arata la fel ca si acum o saptamana camaruta cu toti peretii decorati cu marame si ii. Am trecut si saptamana trecuta pe acolo, dar m-am lovit de aceeasi dorinta arhaica a omului de a se ruja si machia inainte de a vorbi despre sine. Mai ales ca nu as fi filmat nimic! S-a asezat pe biroul pe care stateau una peste alta iile si sprijinita pe coate, mi-a zis “Poate spatamana viitoare!” Nu-i vorba, am fost de acord sa mai astept inca o saptamana, dar o sa fie prea tarziu… Oricum, pentru mine povestea ramane deschisa si, daca o sa am posibilitatea, am s-o continui.
Apr 25th, 2008 at 1:20 pm
[…] continuarea pseudo-personajelor bucurestene: Regizorul cersetor, Batranul care asteapta, Doamna de pe strada cu piatra cubica, Nisipul din Vama Veche pe Batiste, Un fel de Negresa lui […]