Mai presus de toate, o lupta cu tine insuti!
O sală mare, prea mare ca să poţi să o parcurgi cu o rotaţie de ochi şi multă agitaţie. Mult prea multă agitaţie! Pe margine sunt reprezentanţi de la marile firme producatoare de echipament pentru karate. E îmbulzeală mare acolo. Toţi vor să cumpere chimonoul imaculat de la KO sau manuşile aprobate WKF. Românii noştri stau şi privesc, se minunează de calitatea mateterialelor şi oftează prelung. Cu cei 20 de euro pe care îi au în buzunar nu pot să râvnească decat la un breloc sau poate cu puţin noroc şi o tocmeală ca în bazar să ia şi un calendar.
Peste tot unde îţi arunci privirea vezi steaguri. Multe steaguri atârnate de geamuri, lipite pe bănci, inscripţionate pe spatele chimonourilor. Totul e vesel! Germană, engleză, rusă, slovacă, italiană, nu ştii ce tril să mai asculţi, un adevarat cocteil de limbi străine.
În căutarea unui compatriot
Înaintez prin mulţime doar doar că voi da de un român. Îi recunoşti uşor după treningul în roşu galben şi albastru, purtat de toate generaţiile trecute sau sponsorizat de vreo firmă provinciala ce-şi lasă amprenta cu o siglă cauciucată : Braduţul S.A – un scris mare şi îngroşat ce-ţi sare în ochi mai înainte de a citi România karate. Îmi fac loc cu coatele şi izbutesc să ajung în colţul lotului naţional al României. Aici veselie multă: sportivii sunt mai motivaţi ca niciodată. Obosiţi după un drum de două zile pe un autocar arhiplin, ei nu isi plâng de milă. Fac glume mai tot timpul şi flutură drapelul ţării căutânt cel mai înalt loc unde să-l amplaseze. Suntem priviţi cu ciudă şi invidie de vecinii noştri bulgari care şoşotesc încontinuu arătând către noi. Dar românii sunt atât de uniţi încât doar echipa lor contează şi nimic altceva. Un puştan bine facut, cu o creastă aranjată cu gel scotoceşte prin geantă şi scoate un mic casetofon. „haideţi mă, hai să ne simţim bine că doar de asta am venit” în cateva secunde răsună o manea care îi face pe toţi romanii să aplaude şi să fluiere : „Maria Ioana, tu eşti campioana…” o fată scumpică, cu un surâs copilaresc, se înroşeşte la faţă şi strigă : „ Asta s-o puneţi când lupt eu, nu acuma!” Baieţii râd şi o strang în braţe. Îi urează mult succes şi o încurajează. Ea urmează să intre prima în concurs.
O organizare aproape perfectă
În sală se află şase suprafeţe de luptă (tatami) în jurul cărora se găsesc scaunele arbitrilor, steguleţele roşii şi albastre şi tabela de marcaj. Toate sunt bine puse la punct. La microfon se anunţă ca toţi sportivii să se alinieze pentru deschiderea oficială. Aflu că în sală există peste 1500 de sportivi, fiind una dintre cele mai tari compeţii de stil de până acum. Lotul Romaniei intră în suprafaţa de concurs într-un ţipăt de victorie apoi se aşază la locul lor. Luminile se sting şi în sală intră în jur de vreo 50 de copii îmbrăcaţi în chimono, cu centuri colorate şi cu şăpcuţe maronii pe cap. Oferă un specatacol pe cinste, pregătit cu luni înainte. Pe o muzică rap, copiii execută un kata cu elemente comice care stârneşte interesul tuturor. Cel de-al doilea număr este executat de caţiva mici călugări Shaolin care îşi dovedesc măiestria în prezentarea stilului lor de luptă. Prezentatorul cheamă în scenă pe toţi campionii Italiei pe care îi premiază cum se cuvine cu plachete de aur şi diplome. Un român se apropie de un coleg al său şi-i spune cu un glas tremurând „Îl vezi pe cel pe care ei îl consideră cel mai valoros sportiv? Da..ăla care a luat premiul cel mare. E cel pe care l-am bătut eu anul trecut în finală…”şi tace. Probabil cuvintele nu mai au rostul, probabil fiecare român prezent acolo simte diferenţa şi poate pentru un moment se ambiţionează şi continuă să creadă că va exista o zi când cineva îi va baga în seamă şi pe ei pentru că ridică steagul atâtor români, atît de sus..sau poate că nu.
Cel puţin aici suntem egali, suntem europeni!
Imnul Uniunii Europene răsună în întreaga încăpere. E linişte deplină. Fiecare simte tensiunea prezentă. E un moment înălţător. Pe ici pe colo mai zareşti o lacrimă pribeagă pe obrazul unuia dintre noi. Suntem oameni şi simţim. Avem emoţii, teamă, ambiţii, poate chiar invidii.
Mai uniţi ca niciodată, cu un singur gând: VICTORIE!
Campionii din fiecare ţară fac un tur al sălii fiind aplaudaţi de toţi prezenţi. Românii se manisfestă cel mai frumos. Ei se ridică în picioare, aplaudă şi strigă în hohote de bucurie „victorie” atunci când colegii trec prin dreptul lor. E minunat să vezi atâta colegialitate, atat dor şi sete de victorie, atâta ambiţie şi atâta muncă.
Campionatul European de Karate Shotokan e declarat început. De acum românii îşi vor face datoria să aducă din nou în ţară, titlurile de campioni, prea neînsemnate pentru unii, prea valoroase pentru noi.
Diana Enea
Leave a Reply