R24.ro

   E natural sa-i observi pe cei care se suie pe ochiul tau si iti bat cu pumnii in globul ocular. Exagerez! Dar e destul de greu sa-i ignori pe cei care canta la metrou, de exemplu. Daca nu-i vezi, ii auzi si invers. Aceasta nu va fi, insa, o poveste despre cantaretii pe care ii vedeti mai peste tot. Daca nu e domnul care canta la vioara la coltul magazinului Unirea, e pustiul cu parul lung strans in coada din pasajul de la Sfantul Gheorghe. Daca nu-i stiti pe ei, atunci sigur ati observat-o pe fata care canta la vioara in fata Universitatii si isi arcuieste trupul asa cum se plimba arcusul pe corzile vioarei. Daca nici pe ea, atunci sigur, dar sigur, ii stiti pe cei patru de la iesirea dinspre Splaiul Independentei de la Piata Unirii. Oricum, in Bucuresti se vinde muzica pe bani (habar n-avem ce-nseamna daruirea). E evident, nu?

  Povestea asta e despre fata cu parul negru, lung, buclat, intors pe spate intr-o coada. Am vrut sa aflu mai multe despre cei patru baieti care canta la contrabas, vioara, violoncel si mandolina pentru ca muzica lor suna altfel decat ce-am mai auzit prin Bucuresti. Eu as fi vrut, dar cat timp am asteptat, faceam cate un pas spre ei cand simteam ca  ar fi sfarsitul melodiei, dar ei se opreau din cantat numai trei secunde (am numarat!) si iar se apucau de cantat. Parca erau pe peretii unei sfere - aveau directia privirii circulara si se uitau numai unul la celalalt.

   Nu am inceput bine povestea, trebuia sa intru in ea cu descrierea fetei care statea foarte aproape de cei patru, pe un soi de geamantan din lemn. Mi s-a parut ca e putin crispata si enervata ca trebuie sa faca parte din spectacolul ala. Asezata asa, pe lemn, picior peste picior, se uita la nivelul umerilor trecatorilor, niciodata in ochi. In dimineata in care am vazut-o eu, era imbracata in negru si avea un singur cercel, o sculptura  destul de mare din lemn. Sa fi fost lemn de balsa? Era foarte febrila in miscari, isi lasa capul pe spate, apoi brusc in fata, isi trecea cate o suvita printre degetul aratator si cel mijlociu, dadea din picior. Am crezut ca e o amica de-ale lor sau cineva apropiat si ca ii e rusine ca e vazuta cu ei. E drept, judecand-o numai dupa gesturi, parea ca ar avea dileme…

   Eu ma uitam fix la unul dintre cantareti, cel care ar fi fost posibil sa ma observe, dar el nimic… probabil ca e regizat comportamenul lor. Oricum, isi joaca rolul cu bun-gust. Probabil ca se confrunta cu oameni ca mine, care stau o ora sa-i asculte, sperand ca vor putea face un material dupa aceea, la cel putin fiecare trei zile si au invatat deja cum sa ne manevreze, in sensul de “sa ne ignore”.

  Revenind la fata… parea, dupa cum am zis, normala. O fata aproape comuna, doar cu buze foarte groase si largi, barbatesti si parul acel minunat, ingrijit, care o scotea in afara celorlalte domnisoare care au trecut prin pasaj in vremea mea. Stateam lipita de zidul cu bucatele mici de gresie, turcoaz decolorat, aproape linistita, sigura ca imi voi scrie articolasul despre baieti. Imi imaginam ca sunt studenti la Conservator, ca nu au bani, dar au idealuri, ca vor sa schimbe lumea, cand, fata despre care am povestit s-a ridicat si a inceput sa daneze… asa, de niciunde! Dar nu era un dans-balans… nu… era ceva cu mai mult ritm decat putea melodia oferi (ascultati aici melodia minunata v   9 - noroc ca am avut telefonul pregatit) iar ea, fara sa tina cont de nimeni, se dezlantuise pe latimea pasajului, cu miscari de copil pe care nu-l lasa parintii sa mearga sa danseze in public si isi varsa tot amarul batand cu picioarele  pe parchetul proaspat montat.

    Reactia trecatorilor a fost extrema, aproape geniala! In afara de un rom care a inceput sa o aplaude si a cantat o strofa dintr-o manea, ceilalti se purtau de parca n-ar fi existat. O ocoleau ca sa nu ii calce pe picioare. Am pufnit in ras si inchei asa, cu ras, caci nu poti decat sa razi isteric cand vezi cat de normali pot fi anormalii. Inca o melodie de la cei patru 3

INTOARCE-TE LA PSEUDO-PERSONAJ

Categories: Grupa 5 (anul 3)
Tags: